La sfarsit de octombrie

Toamna e prea adanc incarnata in fiecare amintire, traire si suspin al meu. E ca luna plina pentru un varcolac ... Patrunde, fara sa-mi dau seama , in fiecare celula ce ma constituie si ma transforma. Toamna ma leaga din nou de mine, ma pune in goala, in genunchi in fata oglinzii si ma obliga sa ma regasesc. Nu am cum sa ii intorc spatele si sa ma prefac a nu e...pentru ca e, si ma umple cu frunze din toate partile si fiecare frunza imi sopteste in ureche tot ceea ce sunt. Fiecare frunza ma taie si ma face sa sangerez. Fiecare taietura ma face sa tip si sa imi aduc aminte ca defapt...sunt om.

Iubesc toamna pentru ca ma taie si ma lasa asa, sa simt fiecare adiere de vant incalzit de soarele slab. Ma lasa sa tremur putin si sa o iubesc  mai mult...

Imi e frica de toamna pentru ca e sufletul meu cel adevarat cu care ma intregesc doar o data in an. Vine parca doar pentru o clipa, ma imbratiseaza pana la maduva si ma pregateste pentru ger. Ma ingeata si ma toapeste in acelasi timp, ma repara si ma costruieste, ca marea ce cu fiecare val isi modeleaza malul. Eu sunt malul toamnei.  Nu am nici o putere, nu pot sa fac altceva decat sa ma las in voia ei, sa o las sa ma modeleze cu miscari lente si moi de mester olar.

Nu o astept niciodata si cand vine ma prefac ca am treba dar la sfarsit de octobrie ma cucereste mereu, din nou si din nou. La sfarsit de octombrie e ca un rubin gata slefuit... cand soarele isi trece subtil razele prin el totul dispare, raman doar frunzele care te invaluie si te duc departe, atat de adanc ... in tine.

" A fost odata o pasare. Impodobita cu o pereche de aripi desavarsite si pene stralucitoare, colorate si minunate, o vietate creata ca sa zboare libera si sloboda in cer, sa-i bucure pe cei care o zaresc.
Intr-o zi, o femeie vazu pasarea si se indragosti de ea. Ii urmari zborul cu gura cascata de uimire, cu inima batandu-i mai repede, cu ochii stralucindu-i de emotie. Se indemna sa zboare impreuna cu ea si amandoua calatorira prin cer intr-o armonie desavarsita. Ea admira, venera, proslavea pasarea.
Dar ii veni atunci un gand: poate ca pasarea voia sa cunoasca cine stie ce munti indepartati. Si femeia se simti infricosata. Infricosata ca nu va mai simti niciodata acelasi lucru pentru alta pasare. Si se simti invidioasa, invidioasa pe capacitatea de zbor a pasarii.
Si se simti singura.
Si cugeta: "Am sa instalez o capcana. Data viitoare cand va veni pasarea, ea nu va mai pleca."
Pasarea, indragostita si ea, reveni a doua zi, cazu in capcana si fu inchisa in colivie.
Si ea privea zilnic pasarea. Avea la dispozitie obiectul pasiunii sale si-l arata prietenelor ei, care spuneau: "Dar tu esti cineva care are totul."
Intre timp, incepu sa se produca o ciudata transformare: cum avea pasarea la dispozitie si nu mai era nevoita sa o cucereasca, isi pierdu interesul pentru ea. Pasarea, nemaiputand sa-si dea glas sensului vietii sale, incepu sa slabeasca, pierzandu-si stralucirea, se urati - si femeia nu-i mai dadea nici o atentie, multumindu-se doar sa
o hraneasca si sa-i curete colivia.
Intr-o buna zi, pasarea isi dadu duhul. Femeia fu cuprinsa de o adanca tristete si isi ducea zilele cu gandul la ea. Nu-si amintea insa de colivie, isi aducea aminte doar de ziua cand o vazuse pentru prima oara zburand multumita printre nori.
Daca s-ar fi observat pe sine insasi, ar fi descoperit ca ceea ce o emotiona atat de mult la pasarea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei in miscare, nu trupul
ei fizic.

Fara pasare, si viata ei isi pierdu sensul si moartea veni sa-i bata la usa. "De ce ai venit?", o intreba ea pe moarte. "Pentru ca tu sa poti zbura iarasi cu pasarea in cer", raspunse moartea. "Daca ai fi lasat-o sa plece si sa se intoarca nestanjenita, ai fi iubit-o si admirat-o si mai mult; acum insa ai nevoie de mine ca sa o reintalnesti."

Paolo Coelho- Unsprezece minute

E minunata.

Me, myself and I

Uneori e nvoie sa lasi tot deoparte si sa te uiti la tine; sa te opresti si sa te examinezi din cap pana-n picioare (din toate punctele de vedere). Poate ca viteza cu care ne-a obisnuit lumea asta ne face sa uitam cine suntem si de ce avem nevoie, cautam lucruri la nimereala care sa ne umple viata. Ma gandesc ca nu te poti apuca de construit fara materiale cum nu poti sa faci un foc fara lemne. Cred ca marea broblema e ca nimeni nu se opreste sa se uite cateva clipe la el insusi si sa invete cine e defapt. Cand stim cine suntem si ne acceptam sincer cu tot bagajul de bune si rele, cred ca abea atunci putem gasi materialele potrivite. Cand eram mica ni se tot spunea la scoala ca daca nu avem bazele materiei tot restul informatiilor vor fi inutile, cladirea se prabuseste fara fundatie.

Cred ca e trist sa nu sti ce-ti place, sa nu sti in ce sa crezi, sa nu ai pasiuni, sa nu sti sa te iubesti pe tine. E clasic dar de neclintit: ca sa poti sa iubesti pe altul, trebuie sa sti sa te iubesti pe tine. Clar ca nu ma refer la saloane de frumusete, shopping sau masini (clisee) ci la simplul fapt de a-ti cunoate piticii (de pe creier normal); sa sti cine e in spatele numelui, ce te face cu adevarat fericit si ce merita sau nu. Asta merita tot timpul din lume.

Corpul meu are nevoie de ceva ajutor acum si de timp, ma lasa sa ma cunosc. Spend some quality time with myself.

melodia e bonus;) pt ca e cute

Imi lipsesc multe lucruri de care deseori imi amintesc si stiu ca imi vor lipsi si mai multe de acum inainte, dar stiu ca atata timp cat imi lipsesc inseamna ca au fost bune si nu regret ca au trecut ci ma bucur ca au fost. Acum ma bucur sa stau in pat cu computerul in brate ascultand asta....

Little people

Ce ne mai place sa ne jucam de-a zeii. Ne construim lumile noastre cârne si intunecate si aruncam fara mila niste fiinte gri sa traiasca in ele. Pe ei i-am facut din carpe nefolositoare si le-am dat o minte incuiata cu care se vor chinuii intrega lor existenta sa afle cine suntem noi. Mumiile astea mici isi lasa in mainile noastre toata existenta lor, de parca noi am sti cine suntem. Noi stim tot despre ei pana la ultimul fir de ata care ii tine intregi , insa despre noi nu stim decat numele si grupa sangvina, de multe ori nici alea. Eu am renuntat la lumea mea. Le-am spus adevarul creaturilor si i-am eliberat. Nu stiam ce sa mai fac cu ei. Cand m-au cunoscut nu mai puteau de fericire, ziceau ca si-au atins scopul existentei, insa cand le-am spus ca pot pleca au inceput sa faca figuri. Ziceau ca ei sunt limitati la lumea in care traiau si ca acum nu mai au nici un scop; cica erau confuzi. Eu le-am spus ca m-am gandit sa le fac un bine lasandu-i liberi pt. ca nu am eu stofa de zeita, nu imi asum responsabilitati asa mari. Ei s-au enervat si au inceput o revolta cerand sa fie din nou controlati de mine. Mi-au scris pe pancarde ca daca eu i-am facut, eu sa-i omor. Le-am spus ca-s nebuni, eu le-am dat libertate si ei imi cer moartea. Pana la urma n-am mai rezistat si i-am adunat pe toti, o mana de prichindei, si i-am trimis in gradina de flori sa prelucreze buruieni ca oricum se stresa mama cu ele. I-am convins ca acum munceau pentru o lume noua, o viata viitoare si tot felul de tampenii asa ca astia mici erau in extaz de fericire. Ce era sa fac cu ei? N-am avut inima sa-i distrug asa ca i-am mintit ca totul va fi bine, desi eu habar n-am ce va fi. Ma rog...macar gradina de flori arata foarte bine.

La Boheme

Am avut placerea sa asist zilele trecute la debutul superb al unei tinere soprane in rolul lui Mimi din opera lui Puccini, Boema. Ma impresionat faptul ca avem multi tineri artisti de un talent extraordinar. Este si mai imbucurator atunci cand vezi sala unei opere pline sau cand auzi ca nu se mai gasesc bilete la teatru sau la filarmonica. Credeam ca e doar impresia mea dar se pare ca lumea chiar a inceput sa "se recultiveze". E placut sa vezi atatia tineri dornici sa guste arta si e si mai placut sa iesi cu colegii sau cu prietenii la un concert simfonic sau la opera. Parca m-am saturat sa stau pe canapele in decoruri extravagante sau plictisitoare cu o cafea in fata povestind despre nu stiu ce videoclip nou. Vreau mai mult, vreau emotie, talent, arta, vreau esenta si cred ca asta ar trebuii sa vrem toti, sa ne hranim sufletul nu sa-l infometam sau sa-i dam doar resturi comerciale. Desi arta pare a fi cam printre ultimele nevoi ale acestui popor in momentul de fata, eu totusi sper si cred ca tocmai asta ne lipseste. Pana la urma stomacul putem sa-l tot umplem in speranta ca vom dormii linistiti sau ne putem amagii cumparand tot felul de lucruri inutile dar omul are nevoie de arta si a avut intotdeauna, inca de la aparitia sa in lume. Cred in asta si sper ca tot mai multi tineri sa simta la fel.

Onyx

Ma indepartez tot mai mult de ceea ce am fost, abea imi mai vad umbra. Cu cat sunt mai departe cu atat ma simt mai usoara. Mi-am lasat toate bagajele pe drum si pasesc desculta...nu stiu unde. Mai am insa agatata la gat o piatra mare de onix, neprelucrata, dura si grea. Nu ma lasa sa alerg si ma ingreuneaza la fiecare pas. As vrea sa o pot scoate dar intunericul ei patrunzator ma nauceste de fiecare data si se adanceste ca un fier incins in pieptul meu, e parte din mine. Cand privesc inaite uit de multe ori de ea si se naste din nou in mine o dorinta nebuna sa alerg, sa fug tare pana ma dor plamanii si nu mai pot respira, dar atunci ii simt iar greutatea si ma arde. Puteam sa o las acolo dat am luat-o eu toata pt ca o simt ca si cum ar fi a mea si acum, cand cad, ma inunda si vad oglindite in ea toate bagajele mele si nu numai...